Dana Ana Maria Popa – Franta 1

Nume proiect: CAP vers L’EUROPE

Perioada 8.09.15-7.09.16

Numar proiect: 2015-1-FR02-KA105-009412

Organizatia coordonatoare si gazda:MJC FERNAND LEGER

 

Vineri 13 . Adulți vs copii

La MJC, Casa Tineretului și a Culturii, organizăm evenimente și activități pentru comunitatea din Corbeil-Essonnes și orașele vecine. Suntem la 40 de minute distanță de Paris. Luna trecută am avut două zile intense de audiții în Paris, într-unul din cele mai mistice locuri pe care le-a văzut Parisul, la propriu: Le Point Virgule.  Este o sală de spectacole, în special de one-man-show, pe a cărei scenă au urcat mulți umoriști cunoscuți ai Franței. MJC organizează de 4 ani, în colaborare cu teatrul din Corbeil-Essonnes si cu Le Point Virgule, un spectacol de umor intitulat ”Humour en Seine”. După audițiile din Paris, i-am întâmpinat pe cei 10 finaliști la MJC. Ciudat a fost că mai toți au întârziat în acea vineri. ”Sunt probleme cu RER de dimineață, ziceau ceva de o bombă în Gare de Lyon”. N-am băgat de seamă. Erau acolo, deci era bine. Glumeam cu toții și dădeam vina pe vineri 13.

Unul din rolurile mele în acea seară era să număr voturile publicului. La ora 22:45, i-am invitat pe cei prezenți să introducă un bilețel cu numele celui ales în urnă, urmând să urc la etaj să număr singură voturile. Am urcat la etajul doi și mi-am dat seama că nu aveam pix la mine. Am coborât în viteză la parter și două prietene pe care le intasem la spectacol stăteau retrase într-un colț, cu ochii în telefoane. ”Știți, aveți voie să vă plimbați prin organizație, avem și o expoziție”, le-am zis eu. Numai că una din ele mi-a răspuns ”Atentat la Paris…” Eram atât de concentrată pe ce aveam de făcut, încât nu mi-am dat seama ce zicea. Abia pe scări am făcut legătura cu întârzierea trenurilor din cursul zilei.

Am terminat de numărat voturile și am coborât să caut o colegă și să intrăm în sala în care se aflau cei 5 membri ai juriului, printre care și directorul MJC. Mi-a explicat ea în 2, 3 cuvinte ce se întâmplase la Paris și, când am intrat, i-am făcut semn directorului și i-am explicat. Ceilalți jurați erau prinși în deliberări. După încă 5 minute, când să ieșim, colega mea i-a dat vestea directoarei de la Le Point Virgule, care a strigat imediat ”Fata mea!” Era la o prietenă, lângă Bataclan. A sunat-o imediat și s-a liniștit abia când a aflat că era în taxi deja, în drum spre casă. Când directoarea Teatrului din Corbeil a aflat și ea, a ieșit în fugă plângând și a stat în jur de 5 minute la telefon. Și ai ei erau bine. Ne pregăteam să coborâm când a început să sune alarma de incendiu. În acel moment nu mai ai voie să faci nimic, nu-ți iei nici geaca, nici laptopul, ieși imediat afară. Deja ne gândeam că cineva dorea să afle votul mai repede ca toți să poată pleca acasă, în Paris. Doar că sunând alarma nu avea cum să facă lucrurile să meargă mai repede, pentru că avem o procedură strictă, dar necesară, așa că am stat aproape 10 minute afară, în frig, până când directorul tehnic ne-a anunțat că putem intra. Am anunțat câștigătorul și lumea a plecat, îngrijorată, spre casă.

Pe tot parcursul weekendului, numai despre atentat se vorbea la televizor. În fiecare marți avem activități cu un anume grup de copii de la două școli din vecinătatea MJC și particip și eu. La ședința de dimineață ne-am întrebat cum am putea aborda și noi acest subiect cu ei. Am decis cu toții, într-un final, că cel mai bine era să-i întrebăm direct pe ei dacă simt că mai este nevoie să le vorbim și noi despre ce s-a întâmplat. Deja toți vorbiseră acasă, profesorii ne spuseseră că cei mici credeau că trăim în război deja, așa că ar fi fost, poate, prea mult ca să le aducem și noi aminte. I-am întrebat când au venit dacă vorbiseră deja la școală și, dacă da, dacă mai doreau să discute și cu noi. Ne-au spus ca luni, ca toță din întreaga țară, au ieșit în curtea școlii să țină un moment de reculegere. Ne-am spus că nu mai era cazul să discutăm și am decis cu toții să facem ceva mai distractiv. Doar că un băiețel de 6 ani a ridicat mâna și ne-a spus ”Dar și iepurașul meu a murit…” Copiii s-au întristat și imediat au venit cu o idee: să țină un moment de reculegere și pentru iepuraș. I-am lăsat, dacă asta simțeau. În toate direcțiile unde priveam, vedeam copii ba cu ochii închiși, ba cu capul în palme pe masă. Noi, adulții, poate uimiți de inocența copiilor, ne abțineam să nu râdem, stergându-ne lacrimile. Atunci am văzut doi copii alergând spre mine. M-au îmbrățișat, mi-au zis să-mi șterg lacrimile și să nu mai fiu tristă, pentru că ”c’est la vie.”

 

Dana Popa,

SVE la MJC Fernand-Léger (Corbeil-Essonnes, Île de France)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s